Cel mai tare la bataie

Written by Marian Dumitru on . Posted in General

Mi-am trăit întreaga copilărie în comunism. Așa că am învățat să mă bat.

Singura amintire pe care o am de la gradinita de pe strada Traian, colt cu Radu Negru, e ca aveam un coleg cu care ma bateam in orice situatie, in orice context, in orice loc. Nu stiu cum il chema. Mai tarziu, bunica povestea ca mergea pe strada cu mine de mâna si dinspre colt venea colegul, tinut si el de mâna de bunica lui. Cand ne-am vazut, de la vreo 100 de metri departare, ne-am smuls fiecare din mâinile bunicilor si am alergat unul spre celalalt. Ne-am intalnit pe la mijloc, ca sa ne batem. Ne bateam si ne uram frațeste, metodic si fara masura.

Prin ’81 ne-am mutat de la casa la bloc, in alt cartier si am schimbat gradinita. Acolo mi-am facut o gasca. Ne bateam cu gasca fratilor Bucuroiu. Niste baieti, nu-i stiti voi. Nu-i mai stiu nici eu, ca nu i-am mai vazut de atunci. Cat era pauza de lunga ieseam in curtea caminului si cautam sa ne surprindem unii pe altii, printre boscheti si rahati. In urma unei intalniri “amicale”, unul din fratii Bucuroiu a plecat acasa cu capul spart. Pentru noi, a fost o victorie.

In fata blocului eram foarte multi copii, asa ca la inceput a trebuit sa ne batem. Ca sa stim cine e “cel mai tare”. Dupa ce am aflat cine e cel mai tare, a trebuit sa ne batem in continuare, pentru ca mereu venea unul care nu era la curent cu cine e “cel mai tare”. Mereu era unul care simtea nevoia sa afle pe propria piele care e cel mai tare.
Loveam cu orice, cu pumnii, cu picioarele, cu capul, cu genunchii si coatele. De muscat nu muscam. Era lipsit de onoare. Nici cu bata si nici cu pietrele nu dadeam. Decat daca era unul cu multi ani mai mare. In acest caz, orice era permis.

Am inceput scoala, la “Scoala nr 28” din Mazepa. Colectiv nou; iar a trebuit sa aflam care e cel mai tare. Asa ca ne-am pus pe batut. Si am aflat care era cel mai tare si care era pe locul doi si asa mai departe. Dupa asta, a trebuit sa ne batem in continuare, pentru ca in scoală erau mai multe clase de-a întaia. Trebuia sa aflam care e cel mai tare “din scoala”. Ne bateam in pauze, sau dupa ore.

Pana printr-a patra am fost cel mai tare din scoala. La bataie, nu la invatatura.

La varsta aia, ne bateam si cu fetele. Mai bine zis, fetele ne cam bateau. O sa tin minte toata viata cum m-a fugarit una care statea la blocurile noi de langa Biserica Trei Ierarhi. Cred ca treceam pe acolo nevinovat si m-a confundat cu alt pișpirel, dar nu exclud nici posibilitatea ca eu s-o fi injurat. Nu conteaza. Cert e ca a fost una din putinele dati in viata cand am simtit ca o sa mor. Venea aia dupa mine si alerga asa cum se alearga, baieteste. Era genul de fetita care cand creste nu o ia nimeni de nevasta, de urata ce e, pana pacaleste pe unul ca e gravida si apoi il bate toata viata ca sa n-o paraseasca. Fugea bestia mai repede decat mine si eu, in fata ei, o simteam ca se apropie. Nu stiu ce miracol m-a salvat din ghearele ei infricosatoare, dar o perioada mi-am schimbat traseul zilnic catre scoala.

Pe Costescu Ruxandra am pocnit-o in gura. Eram la scoală, printr-a doua si ea se tot lăuda la toata lumea ca face nușce “carate”. Nu facea nici o carată, ca eram in comunism si caratele erau doar pe casetele video, traduse de o doamna care tradusese toate filmele de pe toate casetele video din Romania. Eram in pragul usii de la clasă si Ruxandra ii tot dadea inainte ca ea ma bate ca ea a facut carate. Nu mai stiu exact cum s-a intamplat, poate s-a apropiat prea mult de mine cu caratele ei cu tot, cert e ca i-am ars un pumn in gura. Scurt. A ramas o secunda nemiscata, cu privirea la mine. Apoi a dus mana la gura si si-a scuipat dintele din fata in palma. A fost neplacut.

Nu pentru ca mi-ar fi fost mila de Ruxandra, ci pentru ca mi s-a facut frica. Fetele nu sunt ca baietii, ele te pârasc. Un baiat care te pâraste ca l-ai batut e lipsit de onoare. O fata care te pâraste ca i-ai scos un dinte, cel din fata, mai exact, e o fata ca oricare alta. Din fericire, Ruxandra s-a dovedit atunci ca nu e o fata ca oricare alta. Ea nu m-a pârat. Insa, nu pentru ca ar fi tinut la onoare sau pentru ca ma iubea pe mine, ci de frica. De frica sa nu o bata taica-su acasa. Taica-su era marinar si cu astia nu te joci. Cu ceva timp in urma, Ruxandra se juca la bara de batut covoare. Era la moda atunci printre fete sa “fii nadiacomăneci”. Ea a vrut sa fie nadiacomăneci si a incerca sa se dea peste cap. Agatată cu mainile de bara de batut covoare. La o incercare mai serioasa a zburat prin aer cu dintii direct in bordura. Si si-a rupt dintii din fata. Toti. A umblat apoi pe la dentist si cumva i-a lipit ala dintii la loc, sau i-o fi pus altii, nu stiu. Asta patise ea inainte de povestea cu pumnul meu in gura ei. Eu nu stiam ca ea avea deja dintii sparti, asa ca m-am panicat putin, gandindu-ma la fragilitatea fiintei umane: “ia uite, mai, cum un pumn bine plasat distruge asa frumusete de botic!”- am gandit eu, privindu-i dintele din palma.

De frica sa nu o bata ta-su, Ruxandra nu a spus nici invatatoarei si nici acasa despre directa de stanga primita in plin. Si-a indesat cumva dintele ala in gura si eu unul n-am mai aflat nimic de el de atunci. Si nici Ruxandra nu a mai pomenit de caratele ei. Cumva, toate s-au rezolvat bine, zic eu.
Printre copiii din scoala, vestea capacitatilor mele pugilistice s-a raspandit rapid. Eu eram cel care scoate dinti. Era bine sa fii cel care scoate dinti. Sigur era mai bine sa fii cel care scoate dinti, decat cel care are dintii scosi.

Eram cunoscut si respectat. Dar tot trebuia sa ma bat in continuare. La un moment dat, printra-a treia, gasca de la bloc, majoritatea cu un an sau doi mai mari decat mine, a avut o altercatie cu gasca de la alt bloc. Noi stateam la M-uri, aia stateau la LC-uri. Nu era mai mult de 300 de metri distanta intre blocuri, dar era o alta lume acolo. Ni se parea ca sunt niste fandositi, enervanti si ciudosi. Probabil ei credeau acelasi lucru despre noi. Asa ca ne bateam cand ne intalneam.

M-am trezit odata ca au venit astia de la mine de la bloc si mi-au zis ca e timpul sa se rezolve odata pentru totdeauna problema cu “aia de la LC-uri”. Trebuia sa mergem sa “o dam la pace”. Mai exact, chiar eu fusesem ales sa “o sau la pace” din partea noastra. Am fost de acord. Era prima data cand auzeam expresia asta. Credeam ca inseamnă sa facem pace, sa nu ne mai batem. Am plecat, cu catel cu purcel, vreo 20 de golani intre 7 si 11 ani. Ca sa “o dau eu la pace”.

Cand am ajuns acolo am aflat ce inseamna expresia “sa o dai la pace”. Insemna, evident, ca trebuia sa ma bat. Cu Anton. Anton era cel mai tare de la ei de la bloc. Era mare, gras si tuns scurt. Auzisem de el. S-a facut imediat un cerc in jurul nostru si m-am trezit asa, pe nepusa masa, in fată cu ala care se uita la mine si nu intelegea cum de are el norocul sa se bata cu asa un pispirel ca mine. Eu chiar eram pispirel. Mi-a fost frica sa ma bat cu Anton atunci. Am inventat nu stiu ce scuza si am scapat.
Adevarul e ca nu-mi placea sa ma bat. Decat daca era cu unul mai pispirel decat mine. Dar asta nu se intampla niciodata. Mereu era unul mai mare. Mereu era unul care, doar pentru ca era gras, sau inalt, credea ca poate sa ma jigneasca. Asa ca trebuia sa il bat. Trebuia sa supravietuiesc. In acel anturaj, in acel context, in acea lume.
Dintr-a cincea incolo a fost mai nasol. Eu ramaneam mic, colegii cresteau. Nu stiu ce dracu’ mancau acasa, ca era saracie pentru toti. Toti mancam paine cu mustar. Si supa. Cu gheare, capuri si gat. Se demolau casele si se construisera blocuri noi, in cartier. In scoala veneau colegi noi, copii de la tara, solizi si aspri. Si toti vroiau sa demonstreze ca il pot bate pe ala pispiriu. Unii reuseau, altii nu. Tare m-am mai batut in anii aia…

In clasa a 6-a, bataia devenise asa obisnuita, de parca ar fi fost o ora normala de scoala. Adica “ce ore ai maine la scoala? Pai, romana, matematica, sport, istorie si apoi ne batem.” Cam asa era. Mergeam in fiecare zi, dupa ore, la garaje. In spatele scolii. Si ne bateam. Pe rand, doi cate doi, ne bateam vreo doua, trei ore. Acolo m-a batut Mocanu, un antipatic venit nou in clasa. A venit si in prima zi a intrebat care e cel mai tare la bataie. Marian. A venit la mine si mi-a zis ca sa ne batem la garaje. Eu eram in varful gloriei mele de bataus asa ca am acceptat cu bucurie. M-a batut Mocanu, in ziua aia, la garaje. Nu pentru ca ar fi fost mai bun la bataie decat mine, ci pentru ca eu pe el nu il uram. Nu era dusmanul meu. Nu-mi facuse nimic. Nu m-am putut mobiliza sa il lovesc. In schimb, el ma ura pentru ca eram un pispirel. Mi-am luat niste pumni frumusei in gura in ziua aia. Apoi am fost prieteni.

In alta zi, Gheorghiu Valentin, a crezut ca poate face si el o figura frumoasa. Asa cum facuse Mocanu. Asa ca m-a provocat sa ne batem la garaje. Era iarna si Gheorghiu avea un fular la gat. Un fular de lana, albastru deschis. Nu cred ca a vrut sa se asorteze, dar Valentin avea si ochii albastri. Era un baiat blondut, bland si bun. Eram prieteni. Nu stiu ce ii venise sa ma provoace. Ne-am vazut dupa ore la garaje, s-a facut cerc in jurul nostru si a inceput lupta. Ma simteam putin jignit de gestul lui si eram si suparat dupa intamplarea cu Mocanu. Asa ca nu aveam deloc de gand sa pierd acea lupta. Dimpotriva intentionam sa dau un exeplu altor doritori. Valentin o fi simtit el ceva, ca nu statea la bataie, mereu se dadea in spate. Vreo zece minute l-am tot fugarit pe la garaje. L-am prins intr-un colt si l-am batut. Tin minte ca il tineam de fular cu o mana ca sa nu mai poata fugi si cu cealalta il pocneam. O perioada nu m-a mai provocat nimeni la garaje.

Apoi si-a incercat norocul Crangasu. Cu cateva zile in urma eu cazusem la fotbal. Cazusem in nas, asa cum am cazut toata copilaria mea. Mereu in nas. De asta il am stramb acum. Atunci cazusem dupa o piedica si imi jupuisem tot nasul. Efectiv tot nasul meu era o coaja din aia maro, de buba. Cred ca imi dadea o figura razboinica. Cu figura aia razboinica l-am batut si pe Crangasu.

Toata povestea cu batutul dupa ore la garaje a durat aproape un an, zi de zi. Veneam acolo zeci de baieti, de diverse varste, din diverse clase. Si ne bateam. Frumos, civilizat, organizat. Pana au inceput sa vina fetele acolo. Au auzit de placutele noastre activitati de tip “after-school” si s-au gandit sa vina si ele, moț. Gâstele veneau, se uitau putin la bataie si apoi incepeau sa deseneze floricele si inimioare pe peretii garajelor. Si nu le tăcea gura deloc. Ca ala o iubeste pe aia si de asta se bate el la garaj, pentru inima ei. Ca ala o iubeste pe cealalta si asa mai departe. Niste minciuni romantice. Nici gand de asa ceva. Noi ne bateam “ca baietii”, fara nici un gand la floricelele si inimioarele lor plicticoase. La un moment dat, una dintre ele, asa cum era de asteptat, a sifonat acasa la mamica ei. Ca baietii se bat. Ce sa vezi, tragedie! Mamicuta aia, draguta de ea, nu a gasit nimic mai bun de facut decat sa vina la scoala si sa alerteze directorul si pe diriginte. A urmat un mic scandal si apoi s-a spart gasca…

In vacante, mergeam la bunici pe strada Radu Negru. La un colt statea bunica, la alt colt statea mamaia, mai incolo statea unchiul Valerica si dupa el statea matusa Marcica. Ma simteam la mine acasa pe strazile alea, dar asta nu m-a ajutat cand mi-am luat un pumn in ochi de la o tiganca cu un cap mai mare. In alta vacanta am stat o saptamana la varul Georgel. Am fost imediat acceptat in gasca de pe strada, dupa ce l-am batut pe unul antipatic. Printr-a sasea am fost in vacanta la matusa de la Bucuresti. La ea era si un nepot din partea unchiului. Nu ne-am prea inteles. Undeva, peste drum de Cismigiu, catre Calea Victoriei era o alimentara si matusa ne-a dus acolo sa cumpere ceva, nu mai stiu ce. M-am batut acolo cu varul ala al meu, trantiti pe jos, pe mozaic, incolaciti ca doi serpi, de nu ne mai putea desface nimeni. A fost placut.
In clasa a saptea am facut o prostie si mama m-a mutat de la scoala 28, la scoala 16 din Piata. Rupsesem perdeaua din clasa ca sa-mi sterg banca cu ea si dirigintele a acceptat sa-mi puna doar 8 la purtare si eu sa ma mut la alta scoala. Scoala 16 avea reputatie de scoala slaba. Eu obisnuit cu bataile, m-am pus pe treaba imediat ce am ajuns. Insa, ghinion: nimerisem intr-o clasa de tocilari. Aia nu se bateau! Incredibil, ei invatau si considerau asta o chestie misto! Toata clasa a opta nu m-am mai batut decat de vreo trei ori, ba chiar am si invatat putin. Era sa raman corigent la chimie, dar chimia nu se pune.

Venise Revolutia si se faceau cursuri de Karate la Casa Armatei. Am fost pe la karatele alea, dar am fost cam degeaba: de prin clasa a noua nu prea m-am mai batut niciodata. Incidente au fost, slava Domnului, dar nu bataile alea temeinice din copilarie.

Ar mai fi fost multe de povestit si multe batai de amintit. Dintre toate, cea cu prietenul meu cel mai bun, Stejar, are in ea ceva de film din ala japonez. Stejar era intr-a saptea si eu a cincea si era prietenul meu cel mai bun. Era un baiat bun si cuminte si imi placea tare mult sa-l ascult cum povestea. Orice. Intr-o zi, in fata blocului, ne-am certat si sunt sigur ca eu am fost de vina. Eu eram ala rau din gasca, iar el era prea linistit si respectuos ca sa ma fi jignit. Ne-am certat si eu, asa cum eram obisnuit, am sarit imediat la bataie. El era mai mare si m-ar fi putut bate imediat. Incerca sa ma tina, sa ma imobilizeze, ca sa nu il mai lovesc. De furie, eu am inceput sa plang si sa ma lupt si mai tare. M-a trantit la pamant, s-a urcat peste mine si incerca sa-mi tina mainile. Plangea si el si-mi striga sa ma opresc, ca nu vrea sa ma bata. Se facuse seara, ramasesem doar noi trantiti in strada si incepuse ploaia. Ca intr-o scena de film. Plangeam amandoi, eu de furie si neputinta, el de tristete, in ploaia intunecata, amandoi cu hainele rupte si pline de noroi. Ma zbateam, il injuram, il scuipam si strigam. Cand am obosit, s-a ridicat si am plecat in noapte, fiecare la casa lui.

Dupa mai bine de 30 de ani, m-am intors in parcarea aia, in fata blocului ala, in exact acelasi loc. Daca as mai fi avut 10 ani, as fi plans iar. De data asta nu de furie. …

Sfarsit.

Leave a comment

%d bloggers like this: